Zaharina dubioasa.

Am sa va spun o poveste.
Nu e prezenta trecuta sau viitoare. Este atemporala. Dar este a mea.
Povestea. El nu.
El e al ei!
Nu o cunosc pe ea.
Nici nu ma intereseaza sa o cunosc. O urasc numai pentru ca il are pe el. Din partea mea poate sa fie o tipa extraordinara si draguta, placuta, amuzanta, care i-o trage bine si il face fericit!
Chiar nu imi pasa cat de minunata este!
Sau poate nu este. Nu am de unde sa stiu.
In schimb el este.
Fiecare tip cu care m-am incurcat pana acum a fost o adunatura de varii calitati pe care le doresc de la barbatul de langa mine. Nici unul nu le-a avut pe toate. Ar fi chiar imposibil pentru ca multe sunt contradictorii. Dar e ok si asta.
Cel putin a fost ok pana sa il cunosc pe el. Nu imi dau seama cum naiba in el zace o reteta cel putin "exotica", ingredientele fiind calitatile despe care vorbeam mai devreme. O combinatie cel putin dubioasa de plusuri si minusuri, dar care intr-un fel se armonizeaza perfect.
Si zau ca de multe ori cand am fost langa el m-am intrebat ce-i cu maioneaza asta taiata in fata mea?!
A dracului de buna maioneaza langa cartofii mei prajiti! (fara intentii porno)
Iar el va ramane mereu "tipul care mi-a scapat".
Nu incerc sa imi mai impanzesc sufletul si mintea cu speranta faptului ca poate..
Nu exista poate.
El nu va niciodata al meu.
Niciodata.
Mi-e greu sa gasesc motivele, iar pe cele ce le-am gasit, imi este greu sa le accept si ajung mereu sa le reneg.
E ciudat faptul ca atunci cand ma vad cu el, in timpul meu se creeaza niste goluri dubioase, si devin ca un fel de amoeba si mai dubioasa pe dinauntru, si.. cam atat.
Totul este atat de bizar, si totusi, de multe ori ma trezesc rememorand la nesfarsit tot ce s-a intamplat cu el.
Tot, adica cele cateva dati in care am reusit sa fur putina prezenta a lui langa mine. Nimic maret sau prea complicat.
Ba chiar vazuturi de rahat, in care conversatia e asa.. o masa cetoasa incerta ce zgarie, jeneaza si parca deranjeaza.
Momente presearate cu manifestari sexuale la fel de incerte ca si conversatia, nici prea prea nici foarte foarte, dar minunate in felul lor...
Nici nu stiu de ce el a ajuns sa reprezinte as o mare problema interioara pentru mine. Si e pe perioade. Trec cateva luni fara sa am vreun stres legat de el, si apoi dintr-o data puf! Iata-l din nou rascolindu-mi spiritul.
Nu trebuie sa faca sau sa zica ceva. Uneori totul se intampla numai si numai in interiorul meu, fara sa stie nimeni, fara sa declanseze ceva anume toata seria asta de crize interioare de sentimente de neimplinire si bla bla bla.
Da-le in masa de sentimente de!
Eu il vreau pe el!
A, era sa uit.
El nu are nici o legatura cu prietenul meu. Sunt doua chestii complet separate. Imi iubesc iubitul, il respect, il ador si il admir pentru tot ceea ce este si pentru tot ceea ce face pentru mine. Traiesc alaturi de el si relatia cu el se implineste singura. Dar oricat de completa ar fi legatura pe care o am cu iubitul meu, nu ma va completa niciodata pe mine.
Si din nu stiu ce motive bolnave si intortocheate mintea si sufletul meu gasesc aceea ca el este acela care ma poate implini.
Nu stiu daca va putea umple si ceea ce deja am alaturi de prietenul meu, dar cu siguranta va completa cealalta parte. Care acum imi lipseste.
Nasol este ca nici macar nu am de ales. Nu ma aflu in fata unei rascruci.
Stiu ca niciodata nu voi avea ocazia sa fac alegerea asta. Pentru ca el nu va fi niciodata al meu.
Asta cred ca ma roade cel mai tare.
Faptul ca ceea ce simt pentru el nu se va consuma niciodata, nu se va eroda niciodata. O sa ma zgarie mereu emotiile astea. Si din pacate nu prea am ce-i face.
El este "cum ar fi sa" al meu.
Propriul meu esec amoros neconsumat.
Si din pacate chiar daca il cunosc atat de putin, ma trezesc in situatii ciudatele punandu-mi intrebari de genul: oare alaturi de el cum s-ar fi intamplat chestia asta? Oare el cum ar fi reactionat acum? Si asa mai departe...
Ma bucur si regret ca l-am intalnit. Sunt pseudoindragostita de un om pe care abia il cunosc si care nu o data a dat dovata de (e greu de gasit un cuvant) , hai spunem ca m-a respins in anumite situatii.
E ok!
I can live with that.
Ce ma omoara e faptul ca in resptul situatiilor e exact asa cum ar trebui sa fie. Poate putin prea "light" pentru gustul meu, dar e acolo unde trebuie sa fie.
E ca un fel de zaharina care chiar si in cantitati foarte mici e mai dulce decat zaharul, nesanatoasa si nu ingrasa. Zaharul in schimb necesita ceva mai mult efort ca sa se dizolve in cafeaua mea si parca e un dulce mai domol. Dar zaharul ingrasa.
Mda. El e zaharina mea care se duce repede si e prea dulce si ...
Greu de gasit la supermarket din pacate.
Nu gasesc un raspuns cu care sa dau un final prezentei lui in mine.
Nici nu stiu daca vreau sa gasesc raspunsul ala.